Legende

Legende din Muntii Ceahlau

Stânca Dochia. Deşi celebră în Munţii Ceahlău, stânca nu are o formă bine stabilită şi nici pe departe nu seamănă cu un chip omenesc, ca alte multe stînci din masiv. În nici un caz nu are înfăţişarea unei fete frumoase şi nici măcar a unei babe. La baza stâncii ia naştere unul dintre izvoarele Pârîului Izvorul Alb (celelalte sunt la cîteva sute de metri în amonte). Apa este totdeauna rece şi foarte bună, fiind ultima sursa de aprovizionare cu apă de băut pînă la cabana Dochia. În împrejurimile stâncii, prin pădure, sunt împrăştiate multe pietre albe (din calcar), numite de locuitorii meleagurilor “megieşe” şi de ciobani “oile Dochiei”.

Prima legendă a Dochiei. Dochia ar fi fost o frumoasă fiică a regelui Decebal. Înfrânt, după o îndârjită rezistenţă, de armatele împăratului Traian, Decebal a poruncit fiicei sale să-şi schimbe hainele în veşminte de ciobăniţă şi să fugă spre soare-răsare. Ajunsă la poalele Ceahlăului, a început să urce munţii, fugărită de ostaşii lui Traian, care prinseseră de veste. Simţind că urmăritorii sai sunt gata s-o prindă, s-a rugat de zei s-o prefacă în stâncă, decît să ajungă sclavă. Zeii i-au ascultat ruga şi astfel a apărut Stânca Dochia.

A doua legendă a Dochiei. De o frumuseţe neasemuită, Dochia era sora  lui Decebal şi era iubită de un dac viteaz numit Cobal (la ceva mai mult de un kilometru de Stînca Dochiei, spre extremitatea superioară a traseului nostru, este situat un ţanc stîncos numit Stînca lui Cobal). In timpul primului război daco-roman, Dochia l-a întâlnit pe Traian, de care s-a îndrăgostit. Cobal a cerut-o în căsătorie şi fiind refuzat, a înţeles dragostea fetei pentru Traian. În cel de al doilea război cu romanii, în încercarea de a-l ucide pe Traian, Cobal a fost prins şi închis la Roma.

După moartea lui Decebal, sora sa a înţeles cine este Traian şi a fugit, transformată în ciobăniţă, în Ceahlău. Traian a urmarit-o dar, ca sa scape de el, fata a cerut ajutorul zeilor care au prefăcut-o în stâncă, iar oile ei sînt stâncile mai mici din jurul ei.

Legenda Panaghiei. Cîndva, Panaghia a fost o fată frumoasă, căreia ursitoarele i-au dăruit ochi negri ca întunericul nopţilor fără lună, priviri luminoase ca focul luceferilor, obraji fragezi şi albi, precum crinii şi rumeni ca trandafirii, păr negru ca umbra, iar de la zei partea cea mai bună din inima şi sufletul lor. Pentru a fi ferită de privirile muritorilor, au dus-o pe culmile Ceahlăului, dar aici a văzut-o Soarele şi s-a îndrăgostit de ea. Tot privind-o, Soarele s-a oprit din drumul său, ziua s-a mărit şi, la plângerea nopţii, a fost pedepsit să nu mai răsară decît învăluit de nori. Nemaivăzîndu-l pe Soare, Panaghia a plîns îndelung pînă cînd, de durere, s-a prefăcut în stîncă.

Text preluat din Monografie, MUNTII CEAHLAU – M. G. Albota [1992]